Este spiritul (duhul) sfânt o persoană?

„25 Și, fiindcă erau în dezacord unii cu alții, au început să plece, în timp ce Pavel a spus doar atât: „Bine le-a vorbit [în greacă laléō]spiritul sfânt strămoșilor voștri prin[în greacă dia] profetul Isaia, 26 când a zis: «Du-te la poporul acesta și spune: „Deși veți auzi, veți auzi, dar nicidecum nu veți înțelege și, deși veți privi, veți privi, dar nicidecum nu veți vedea.”- Faptele apostolilor 28:25,26

Trinitarienii încearcă să se folosească de aceste versete, și altele în care apare spiritul sfânt personificat, pentru a argumenta că acesta este o persoană. Cuvintele din Faptele 28:25-27 sunt citate din Isaia 6:9,10, pentru a dovedi că: „Duhul Sfânt este o persoană, deoarece „a vorbit” cu strămoșii evreilor.” Este logică această interpretare? La prima vedere s-ar părea că au dreptate, însă o analiză mai echilibrată și mai atentă a verbului grecesc laléō și a felului în care a fost folosit acesta în Scripturile grecești creștine și LXX, ne ajută să tragem o concluzie corectă și imparțială!

Acest material analizează explicația dată de Florin Lăiu pe blogul lui:” Este Spiritul Sfânt (Duh) o persoană distinctă?” Explicația lui Florin Lăiu poate fi citită aici.

Vom analiza: 1) termenii originali din limba ebraică și greacă redați prin spirit sfânt, 2)cum priveau primii creștini spiritul sfânt, și 3) presupusele dovezi aduse de Florin Lăiu pentru a stabili dacă acesta este o persoană și vom vedea de ce nu sunt credibile argumentele trinitariene?

1)Care erau termenii din limbile originale folosiți cu privire la spiritul sfânt, și ce ne dezvăluie despre acesta?

Florin Lăiu:„De la pneumatomahii şi arienii primelor secole şi până în zilele noastre, unii credincioşi şi-au imaginat că Spiritul Sfânt este nimic altceva decât o forţă sau influenţă impersonală, un fel de aer sau de putere. Dar oamenii aceştia nu s-au pus de acord asupra conceptului nici până astăzi. În unele cazuri, ei spun că Duhul Sfânt este o putere emanată din Dumnezeu, în alte cazuri că este suflarea lui Dumnezeu, alteori ei spun că este mintea (gândul) lui Dumnezeu, alteori susţin că Duhul este o prezenţă invizibilă a lui Dumnezeu, sau chiar că ar fi însuşi Dumnezeu sau Iisus Christos.”

Cum ne-a obișnuit Florin Lăiu face un rezumat vag, și inexact prin care se asigură că transmite încă de la început ideea că cei care cred că spiritul sfânt nu este o persoană sunt arieni, și că „își imaginează,” adică inventează că spiritul sfânt nu este o persoană, însă nu au o idee clară despre ceea ce este el în realitate! Prin urmare, se transmite din start ideea că ereticii unitarieni cred diferite lucruri, care nu merită credibilitate, deoarece sunt imaginare și „oamenii aceştia nu s-au pus de acord asupra conceptului nici până astăzi.” Este imparțială și obiectivă această abordare? Cu siguranță nu! Din start vedem că acest material își propune să discrediteze, fără a aduce prea multe argumente din surse istorice și exegetice credibile. Eu voi apela la enciclopedii, dicționare și lucrări exegetice recunoscute, pentru a clarifica care este adevărul exegetic și biblic cu privire la spiritul(duhul) sfânt examinând versetele în care apare personificat spiritul sfânt, acestea fiind citate de trinitarieni adeseori ca ”argumente în favoarea personalității Spiritului Sfânt.”

Enciclopedia Britannica Micropaedia, 1985 ed., Vol. 6, p. 22 spune la subiectul Spirit Sfânt: „Cuvântul ebraic ruaḥ (de obicei tradus „spirit”) poate fi găsit adesea în texte care fac referire la activitatea liberă și neîngrădită a lui Dumnezeu, fie în creare, fie în revitalizarea creației, în special în legătură cu cuvântul profetic sau cu așteptarea mesianică. Nu a existat totuși o credință explicită într-o persoană divină separată în iudaismul biblic. De fapt, Noul Testament nu este în întregime clar în această privință…. Definiția că Duhul Sfânt era o persoană divină distinctă egală în mod substanțial cu Tatăl și cu Fiul și că nu era subordonată acestora, a fost adoptată la Conciliul de la Constantinopol în 381 e.n. în urma provocărilor ridicate față de divinitatea sa.” Încă de la început, dacă ținem cont de ceea ce spun enciclopediile de încredere, este foarte clar că nu putem vorbi despre spiritul sfânt ca fiind o „persoană,” decât începând cu anul 381 e.n. Care este definiția cuvântului ebraic rúach/רוּחַ?

Termenul ebraic rúach (la genul feminin) şi cel grecesc pneúma (la genul neutru), traduşi, în general, prin „spirit,“ au mai multe sensuri, care desemnează întotdeauna ceva invizibil ochiului omenesc şi caracterizat prin forţă în acţiune. O astfel de forță este capabilă să producă efecte vizibile. Termenul ebraic şi cel grecesc sunt folosiţi cu referire la: 1) vânt, 2) forţa de viaţă care acţionează în fiinţele de pe pământ, 3) forţa motrice care izvorăşte din inima figurativă a unei persoane, determinând-o să vorbească şi să procedeze într-un anumit fel, 4) afirmaţii inspirate care provin dintr-o sursă invizibilă, 5) persoane spirituale şi 6) forţa activă a lui Dumnezeu, sau spiritul sfânt.-Ex.35:21;Ps. 104:29;Mat. 12:43;Lu. 11:13(Koehler and Baumgartner’s Lexicon in Veteris Testamenti Libros, Leiden, 1958, pp. 877-879; Brown, Driver, and Briggs’ Hebrew and English Lexicon of the Old Testament, 1980, pp. 924-926; Theological Dictionary of the New Testament, editat de G. Friedrich, tradus de G. Bromiley, 1971, Vol. VI, pp. 332-451.)

Karl Rahner a scris că „Spiritul [sfânt] nu este numit niciodată Θεός [Dumnezeu]“, iar „în N[oul] T[estament] ὁ θεός [literalmente, Dumnezeul] nu este niciodată folosit cu referire la πνεῦμα ἅγιον [spiritul sfânt]“. — Schriften zur Theologie (Zürich, 1954), vol. I, p. 156, 162.

„În V[echiul] T[estament] Spiritul Sfânt înseamnă o putere divină.” –The Catholic Encyclopedia, p. 269, ediția 1976.

Dicționarul trinitarianului William Edwy Vine,Vine’s NT Expository Dictionary, spune despre spirit: „πνεῦμα (pneuma, substativ neutru) denotă în primul rând „vântul”(înrudit cu pneo „a adia, a sufla”) și apoi „aer,” deci în special „spiritul,” care asemenea vântului, este invizibil, imaterial și puternic.”

Profesorul D.R.Goodwin spune: „Cuvintele din limba ebraică נֶפֶשׁ [neʹphesh=suflet] și רוּחַ[rúach=spirit], la fel ca și cuvintele din limba greacă ψυχή [psykhé=suflet] și pneuʹma[spirit], cuvintele anima și spiritus din limba latină, seele și geist din limba germană, și suflet și spirit din limba engleză provin toate din rădăcini care înseamnă aer sau aer în mișcare, sau adierea vântului. În greaca clasică [diferită de greaca koine, sau comună în care a fost inspirat NT] ψυχή [psykhé=suflet] a ajuns să reprezinte: mintea, omul lăuntric, și partea nemuritoare a omului, și ceea ce este surprinzător, a ajuns să fie folosit ca o referință specială pentru sufletele celor plecați pe lumea cealaltă sau ale celor care au devenit umbre.”-D.R. Goodwin, „On the Use of ψυχή and πνευμα and Connected Words in the Sacred Writings,” Journal of the Society of Biblical Literature and Exegesis 1.2 (Dec. 1881): pg.73

Așadar, trebuie să fim foarte atenți atunci când căutăm și explicăm cuvintele biblice cu ajutorul dicționarelor, să facem diferență între sensul original, cel folosit în Sfintele Scripturi, și sensul sau sensurile noi pe care le-a dobândit cuvântul în afara Bibliei și de multe ori prin infiltrarea filozofiilor păgâne în iudaism și în creștinism! Evident că adevărații creștini nu vom accepta și nu vom împrumuta sensurile filozofice pentru cuvintele sus menționate și nici nu vom încerca să găsim vreun sprijin biblic pentru aceste sensuri pe care nu le întâlnim în relatarea inspirată din Sfintele Scripturi! Este foarte clar că nu „imaginația” ereticilor este cea care stabilește care este sensul literal al cuvântului spirit din Biblie. După cum explică exegeții și dicționarele de specialitate sensul de bază original al cuvântului sprit folosit în Sfânta Scriptură este de „vânt, sau aer în mișcare!”

2) Cui i se datorează ideea că spiritul sfânt este o persoană?

Cu ocazia Conciliului de la Constantinopol din 381 e.n. o influență mare au avut-o Părinții Capadocieni, trei capi bisericeşti din Capadocia (Asia Mică): Vasile cel Mare, fratele său Grigorie din Nissa şi prietenul lor Grigorie din Nazianz.

„Biserica Ortodoxă . . . are o stimă deosebită pentru scriitorii secolului al IV-lea şi îndeosebi pentru aceia pe care îi numeşte «cei trei mari ierarhi»: Grigorie din Nazianz, Vasile cel Mare şi Ioan Hrisostomul“(adică „Gură-de-Aur”), a afirmat Kallistos, scriitor şi călugăr. Şi-au fondat aceşti Părinţi ai Bisericii învăţăturile pe Scripturile inspirate? Cu privire la Vasile cel Mare, în cartea The Fathers of the Greek Church (Părinţii Bisericii Greceşti) se spune: „Din scrierile lui reiese că întreaga sa viaţă a avut o mare admiraţie pentru Platon şi Homer, precum şi pentru istorici şi oratori, care, cu siguranţă, i-au influenţat stilul. . . . Vasile a rămas un «grec»“. La fel au stat lucrurile şi cu Grigorie din Nazianz. „În concepţia sa, victoria şi superioritatea Bisericii aveau să transpară cel mai bine din asimilarea tradiţiilor culturii clasice.“

Cu privire la toţi trei, profesorul Panagiotis K. Christou a scris: „Deşi avertizează uneori împotriva «filozofiei şi a amăgirii goale» [Coloseni 2:8] — pentru a fi în armonie cu porunca din Noul Testament —, ei studiază cu pasiune filozofia şi disciplinele înrudite şi chiar le recomandă altora să le studieze“. Evident, aceşti învăţători ai bisericii considerau că nu era suficient să-şi bazeze ideile doar pe Biblie. Ar putea fi încercările lor de a căuta alte autorităţi importante o dovadă că învăţăturile promovate de ei erau străine de Biblie? Apostolul Pavel i-a avertizat pe creştinii evrei spunând: „Nu vă lăsaţi purtaţi de învăţături diferite şi străine.“ — Evrei 13:9.

Grigorie din Nazianz spune în anul 380 e.n. ,în Cuvântarea a cincea despre Duhul Sfânt care erau diferitele opinii printre „creștinii” din timpul său cu privire la spiritul sfânt, și de unde au copiat creștinii apostați modelul unui Dumnezeu triunic: „Dar voi discuta cu tine despre această temă, pornind puțin de mai sus. Căci despre Treime am vorbit și mai înainte. Saducheii socoteau că Duhul Sfânt nici nu există în nici un fel, ba ei nu credeau nici în îngeri, nici în înviere. Și nu știu cum au putut ei respinge atâtea mărturii ale Vechiului Testament, referitoare la acest subiect. Dintre elini, cei mai buni „teologi,”[„și dintre greci care sunt cei mai dispuși să vorbească despre Dumneze”] și mai ales cei ce s-au apropiat de noi, L-au întrevăzut [„au format anumite concepții despre El”] precum mi se pare. Dar nu s-au pus deacord în privința numelui. L-au numit „Mintea Universului” și „Mintea Exterioară” sau I-au dat alte denumiri asemănătoare. Cât despre înțelepții de la noi unii L-au cugetat [„conceput”] lucrare (energie)[ în limba greacă ενέργεια /ENERGIA], alții creatură, alții Dumnezeu. Alții nu s-au hotărât pentru nici una dintre acestea, din respect pentru Scriptură, care, zic ei, nu arată clar ce este. Și de aceea, nici nu-L venerează, nici nu-L disprețuiesc, rămânând într-o dispoziție de mijloc, sau mai degrabă cu totul condamnabilă. Și printre ce ce Îl admit ca Dumnezeu, unii Îl cinstesc cu gândul, alții îndrăznesc să-I arate cinstire cu buzele.(apare în alineatul V în Enciclopedia Catolică)…
Însuși faptul de a nu Se fi născut și de a purcede îi dă unuia denumirea de Tată, altuia de Fiu și iarăși altuia denumirea de Duhul Sfânt, ca să se salveze distincția celor trei ipostasuri într-o unică fire și demnitate a dumnezeirii (alineatul IX din Enciclopedia Catolică)…Deci cum? Duhul este Dumnezeu? Desigur! Deci e de o ființă?(”consubstanțial”)Desigur, odată ce e Dumnezeu.( apare în alineatul X din Enciclopedia Catolică)… Dar ce se va spune: oare nu e o unică dumnezeire și la elini, cum afirmă cei mai buni filosofi ai lor?(alineatul XV în Enciclopedia Catolică)”-Sfântul Grigore din Nazianz-Cele cinci cuvântări teologice,pg. 98,106, traducere de Dumitru Stăniloaie, ed. Anastasia,1993. Între paranteze am adăugat traducerea făcută de catolici, care poate fi verificată în limba engleză aici.

Grigore din Nazianz, la fel ca toți apărătorii Trinității, se folosește de cuvinte și concepte filozofice pentru a explica și a înțelege Scriptura deoarece după el și ”Dumnezeirea grecilor” era una, deși era compusă din mai multe persoane! Care este originea termenilor:”ipostază,” ”consubstanțial,” și ”esență” și de la cine și-a împrumutat el argumentele sale?

Aceeași Enciclopedie Stanford spune la subiectul Istoria doctrinelor trinitariene: ”O altă influență posibilă a fost triada neoplatonistului Plotin (204-70 e.n.) formată din: Unul, Intelect și Suflet, iar în această triadă ultimele două emanează într-un mod misterios din Unul și ”sunt Unul și nu sunt Unul, ele sunt Unul deoarece provin din el, dar nu sunt Unul deoarece au fost înzestrate cu ceea ce au, în timp ce restul l-a păstrat pentru el”(Plotin Enneade 85). Plotin chiar le descrie ca fiind trei ipostaze și descrie identitatea lor folosind homoousios (”aceeași substanță” Freeman 2003, 189). Augustin ne spune că el și alți intelectuali creștini din timpul lui credeau că neoplatonienii aveau cunoștințe despre persoanele Trinității.( Confessions VIII.3; City X.23).”- Stanford Encyclopedia of Philosophy

Plotin, cel care a pus bazele neoplatonismului fiind discipolul lui Amoniu Saca și mentorul lui Atanasie din Alexandria, un apărător înflăcărat al Trinității, a avut o influență mare asupra creștinismului apostat și asupra Părinților Capadocieni.

O carte la scrierea căreia au participat 29 de erudiți ortodocși români spune despre Părinții Capadocieni: „Lecturând atent scrierile Sf. Vasile, și de fapt ale celorlalți doi capadocieni, nu este greu de identificat elemente din filosofia și etica platonică…. Un alt mare merit al său[al lui Grigorie de Nazianz] este că știe să transpună în sens creștin gândirea păgână. De altfel meritul Părinților Capadocieni în general este că deși au avut o mare admirație pentru filosofia greacă de care au fost profund influențați, cu toții au știut să o remodeleze după tiparul celei creștine și să o pună în slujba Bisericii. Din perspectiva gândirii acestor Părinți și creștinismul este o filosofie mai adevărată decât orice filosofie care însă trebuie neaparat să rodească virtuți, iar pentru a realiza virtutea Sfântul Grigorie spune că poate apela la exemple utile chiar și din scrierile filosofilor păgâni …. se observă clar că [ Părinții Capadocieni] au fost formați la școlile elene. Meritul lor incontestabil este că au pus în valoare sistemul elen. Sfântul Grigorie din Nazianz nici nu concepea studiul Scripturii fără a parcurge mai întâi filosofia greacă…. Interesant este că astăzi se acceptă unanim punctul de vedere al Capadocienilor, privind valoarea filosofiei pentru abordarea dogmatică, exegetică și catehetică dar nu mai încurajează nimeni studierea filosofiei în școlile teologice. Așa cum observă A. Meredith, Sf. Grigorie de Nyssa afirma că creștinul care a acceptat Evanghelia și cu atât mai mult exegetul sau catehetul care are a o înțelege mai întâi pentru sine și după aceea a o face inteligibilă și altora nu se poate detașa complet de filosofie, în cazul lui de cea a lui Platon deoarece îi era foarte tributar aceluia așa cum se poate ușor observa în doctrina sa despre Dumnezeu, problema răului, a liberului arbitru și chiar a întrupării. Că [Părinții Capadocieni]sunt simpatizanți și tributari culturii și filosofiei grecești reiese chiar din terminologia utilizată de ei în abordarea dogmatică a unor teme…. Spre exemplu, Claudio Moreschini în volumul intitulat Istoria filosofiei patristice, sesizează intențiile pedagogice ale marelui Vasile…. Practic el a pus filosofia în slujba misiunii Bisericii …. Asemenea unei albine care-și extrage cu multă abilitate elementele nutritive din polenul florilor pentru prepararea mierii, Sf. Vasile a selectat din platonism și stoicism doar ceea ce se preta la creștinism…. a împrumutat și anumiți termeni ca să explice, spre exemplu, din punct de vedere dogmatic raporturile intratrinitare. Spre exemplu, Sfântul Vasile, într-un mod mai accentuat în lucrarea Împotriva lui Eunomiu I, 9, 5327, a împrumutat de la stoici noțiuni precum: substanță, calități, mod de existență, relații, etc. Noțiunea de substanță definită cu termeni aristotelico-stoici: ousia și hypokeimenon= substanță pentru lumea materială, constituie materialul din care sunt alcătuite ființele.”- Părinții Capadocieni , coordonatori Petre Semen și Liviu Petcu , editura fundației „AXIS”, 2009, pg. 56-59

”Neoplatonismul așa cum era interpretat de Plotin spunea: ”Fiecare este Spirit și Ființă, și întregul este tot Spirit și tot Ființă.”… Nu există separare în lumea Spiritului…. Toate lucrurile sunt împreună și totuși rămân separate.””- The Greek Philosophers, p.228.

”Dumnezeirea, sau unul se află în centrul întregii realități a universului, în sistemul de gândire a lui Plotin… Din acest Unul, printr-o revărsare a Dumnezeirii superabundente, radiază sub formă de etape o succesiune de emanații care au stadii descrescânde diferite de splendoare și realitate…. Cel de-al treilea ordin al trinității lui Plotin… este principiul vieții, al activității și al procesului (îi corespunde Duhului Sfânt biblic).”-An Encyclopedia of Religion, p. 525.

”Dovezile legate de faptul că din ce în ce mai mult creștinismul devine mai neoplatonic abundă: se poate ca și strălucitul teolog creștin Origen, care era cu 20 de ani mai mare decât Plotin, să fi fost și el elevul lui Amoniu Saca Părinții Capadocieni Vasile și Grigorie din Nazianz și-au petrecut anii tinereții studiind filozofia în Atena în secolul al IV-lea, unde cu siguranță au fost învățați neoplatonismul, în timp ce Augustin din Hipona(354-430) a fost intim familiarizat cu scrierile lui Plotin și ale lui Porfir. Dezbaterile intense despre transsubstanțialitate(din cadrul Eucaristiei), ipostazele Trinității, sau natura divină/umană a lui Isus, nu puteau fi urmărite fără o pregătire temeinică în terminologia filozofică grecească a vremii. …Este un fapt care nu poate fi negat că punctul de vedere general și doctrinele principale neoplatoniste s-au dovedit extrem de influente asupra filozofiei occidentale de-a lungul întregii ei istorii, deși erudiții din zilele noastre rareori recunosc acest fapt. Neoplatonismul a influențat într-un mod profund apariția teologiei creștine principale și a celei care nu era atât de principală (John Scotus Eriugena, Thomas Aquinas, Duns Scotus, Meister Eckhart), în occident prin intermediul lui Augustin(354-430), iar în orient prin intermediul Părinților Capadocieni (Vasile, Grigore din Nissa, Grigore din Nazianz), precum și prin scrierile pseudo epigrafice ale lui Dionisie Areopagitul (începutul secolului al VI-lea).”-Stanford Encyclopedia of Philosophy (Enciclopedia Filozofiei Stanford) subiectul Neoplatonism punctul 1. și 8. care poate fi accesată aici

Aceeași Enciclopedie Stanford spune la subiectul Istoria doctrinelor trinitariene: ”O altă influență posibilă a fost triada neoplatonistului Plotin (204-70 e.n.) formată din: Unul, Intelect și Suflet, iar în această triadă ultimele două emanează într-un mod misterios din Unul și ” sunt Unul și nu sunt Unul, ele sunt Unul deoarece provin din el, dar nu sunt Unul deoare au fost înzestrate cu ceea ce au în timp ce restul l-a păstrat pentru el”(Plotin Enneade 85). Plotin chiar le descrie ca fiind trei ipostaze și descrie identitatea lor folosind homoousios (”aceeași substanță” Freeman 2003, 189). Augustin ne spune că el și alți intelectuali creștini din timpul lui credeau că neoplatonienii aveau cunoștințe despre persoanele Trinității.( Confessions VIII.3; City X.23).”- Stanford Encyclopedia of Philosophy poate fi accesat aici

Este demn de remarcat că principalul susținător al Trinității, Atanasie, nu a afirmat că spiritul sfânt este de aceeași substanță cu Tatăl și Fiul și că Vasile, unul dintre părinții Capadocieni, nu a susținut aplicarea termenului homoousios spiritului sfânt, adică nici între părinții Capadocieni din secolul al IV-lea nu a existat o singură opinie cu privire la spiritul sfânt și nici în cadrul Conciliului de la Constantinopol, a cărui decizie poartă marca distinctivă a compromisului, termenul homoousios nu i-a fost aplicat spiritului sfânt! „În mod special Grigore de Nazianz, cel care a prezidat lucrările sinodului ecumenic de la Constantinopol (381), a susţinut divinitatea completă a Duhului Sfânt considerând că Duhul Sfânt este homoousios cu Tatăl şi cu Fiul.[69] Cu toate acestea Vasile cel Mare s-a ferit în scrierile sale atât să-l numească Dumnezeu pe Duhul Sfânt, cât şi să îi atribuie acestuia termenul homoousios.[70]… În anul 381 d.H., Theodosius I a convocat Conciliul ecumenic de la Constantinopol, care urmărea să reafirme credinţa de la Niceea. Nu s-a păstrat nicio declaraţie doctrinară emisă de acest conciliu, însă la Conciliul de la Halcedon din anul 451 d.H., crezul niceean, socotit ca fiind Crezul de la Niceea modificat în mod corespunzător după controverse ulterioare, este atribuit Conciliului de la Constantinopol.
Pe lângă reafirmarea doctrinei de la Niceea, acest conciliu s-a împotrivit pnevmatomahilor (luptători împotriva Duhului) sau macedonenilor (denumire derivată de la Macedonius, episcop de Constantinopol între anii 341 – 360 d.H.), care credeau că Duhul Sfânt este o creatură subordonată Tatălui şi Fiului….’Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de-viaţă-Făcătorul, Care din Tatăl purcede (apusenii adaugă “şi de la Fiul”, în latineşte filioque, termen
inclus în crez la Toledo în anul 589); Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci;…’Putem să observăm că la conciliul ecumenic de la Constantinopol (381), unde a fost analizată problema personalităţii şi a divinităţii Duhului Sfânt, acestuia îi este recunoscută divinitatea, dar nu este afirmat a fi consubstanţial (homoousios) cu Tatăl şi cu Fiul, relaţia dintre Duhul Sfânt şi Tatăl fiind exprimată prin termenul neotestamental ekporeuomai = „a purcede” (Evanghelia după Ioan XV, 26). Termenul homoousios a fost ocolit datorită îndelungatelor controverse care au apărut în legătură cu el, crezul sinodului oglindind terminologia lui Vasile cel Mare,[72] cu toate că el nu mai era în viaţă în momentul respectiv, în acelaşi timp episcopii prezenţi la sinod au preferat folosirea unei terminologii întâlnită în Sfânta Scriptură, pentru a
evita controverse ulterioare.”-[Plērōma anul X nr. 2 (2008) 85-114]
TERMENUL HOMOOUSIOS ÎNTRE EREZIE ŞI ORTODOXIE(Evoluţia termenului în gândirea teologică a sec. III-IV d.Hr.)
Asist. Univ. Drd. Ciprian Bălăban.

Florin Lăiu spune:

Ca şi Duhul lui Dumnezeu, duhurile îngereşti sunt comparate uneori cu vântul şi cu focul (Ev 1:7). Duhul Sfânt este de asemenea metaforizat (sau „dramatizat”, în mod didactic, Ioan 20:22) ca suflare sau duh, aşa cum Christos este numit Cuvântul (Ps 33:6; 147:18; 2S 23:2). Dar figurile literare, retorice, poetice ale autorilor Bibliei, nu trebuie să ne deruteze până acolo încât să credem că Duhul ar fi doar o suflare, sau o forţă impersonală.

În limba ebraică veche în care a fost inspirat VT ruach este folosit de 378 de ori care pot fi verificate aici având genul gramatical feminin, CU SENSUL DE BAZĂ DE „repirație, vânt, aer”(Brown-Driver-Briggs Expanded Definition) în limba greacă koine spirit/pneuma apare la genul gramatical neutru, în mod obișnuit, indicând faptul că la spirit se face referire ca la ceva imaterial și impersonal!

Este pneuma/spiritul „‘dramatizat,’ în mod didactic în Ioan 20:22,” așa cum susține Florin Lăiu?

„22 Și, după ce a spus aceasta, a suflat[ în limba greacă emphysáō]peste ei și le-a zis: „Primiți spirit sfânt!”-Ioan 20:22

Verbul emphysáō apare doar o singură dată în Noul Testament și este folosit de 9 ori în Septuaginta:Gen 2:7, 1 Regi 17:21 (3 Regi 17:21 în LXX), Iov 4:21,Eze.37:9( apare de trei ori pneuma în LXX și este asociat cu „cele patru vânturi”iar în Ezechiel 37:5,6 apare „pneuma” care este tradus în Bibliile noastre :” că fac să intre suflare în voi și veți reveni la viață….voi pune suflare în voi și veți reveni la viață.”)Eze. 21:31(Eze. 21:36 în LXX se referă la a „sufla focul furiei mele”),Naum 2:1(Naum 2:2 în LXX) și mai apare încă în 3 locuri în cărțile apocrife! Conform Liddell-Scott-Jones Definitions emphysáō are următoarele 3 sensuri:”I. a sufla în, …POxy. 1088.37; αὐλητρὶς ἐνεφύσησε a suflat într-un flaut.

II. a sufla peste τινί, εἴς τινα, LXX Iov 4:21, Ezechiel 37:9, cf. Ioan 20:22.

III.a umfla…”

Thayer’s Expanded Definition spune despre acest verb :”…ἐνεφύσησα a sufla sau a respira peste : τινα, Ioan 20:22 unde Isus, asemenea profeților evrei, a exprimat prin actul simbolic de a sufla peste apostolii săi modul de a le transmite Spiritul Sfânt- având în vedere semnificația de bază a cuvintelor רוּחַ și πνεῦμα (de exemplu Ezechiel 37:5)” Din aceste dicționare și din felul în care este folosit verbul grecesc emphysáō în Septuaginta și Noul Testament este clar că „semnificația de bază a cuvintelor רוּחַ[ruach] și πνεῦμα „nu poate face referire la o persoană, ci la ceva care poate literalmente fi „suflat,” adică forța activă a lui Dumnezeu! Florin Lăiu nu are o bază autentică pentru a susține că spiritul sfânt este „dramatizat” în Ioan 20:22! Este chiar invers de cum afirmă el: atunci când „pneuma”/spiritul este „suflat peste” apostoli, acest act face referire la sensul de bază al cuvintelor ruach și pneuma și nu este o „metaforă sau o poezie,” ci este folosit sensul cel mai literal posibil al lui pneuma, la fel ca și în relatarea despre crearea lui Adam: Iehova nu a „suflat” în interiorul corpului lui Adam „suflare de viață” [în limba ebraică neshâmâh], adică o persoană, ci forța sa activă a fost literalmente pusă în celulele corpului lui Adam. Adam nu a fost format din 2 persoane după ce Dumnezeu i-a suflat „suflare de viață,” sau „spirit,” cum ar fi fost cazul dacă „spiritul” era o persoană, ci a continuat să fie o singură persoană până a fost creată Eva (Gen 2:8,18)! Este clar că spiritul „suflat” de Iehova și de Isus nu poate să fie o ”persoană!„Există mai multe pasaje în care neshama este sinonim cu ruach ( Isaia 42:5;Iov 32:8; 33:4), sau חיים רוח (Geneza 6:17;7:15)… pentru că neshama, suflarea, πνοή, este „ruach în acțiune.”(Auberlen)…. În consecință suflarea în nări poate însemna doar că: „Dumnezeu folosindu-se de suflarea Sa a produs și a combinat împreună cu corpul acel principiu al vieții, care stă la baza oricărei vieți umane, și care își manifestă în mod constant existența prin respirația inhalată și expirată prin nas „(Delitzsch, Psychol, p. 62). Respirația, totuși, este ceva obișnuit atât pentru om, cât și pentru animal.”-Keil & Delitzsch

În Biblie, termenii traduşi prin „spirit“ înseamnă în esenţă „suflare“. Însă acest cuvânt defineşte mult mai mult decât procesul respiraţiei. De pildă, scriitorul biblic Iacov a spus: „Corpul fără spirit este mort“ (Iacov 2:26). Prin urmare, spiritul este cel care vitalizează corpul.

Această forţă ce dă viaţă nu poate fi pur şi simplu aerul care circulă prin plămâni. De ce? Deoarece, potrivit cu The World Book Encyclopedia, după ce procesul respiraţiei încetează, viaţa încă mai rămâne în celulele corpului pentru „câteva minute“. Din acest motiv, încercările de reanimare pot da rezultate. Dar, odată ce scânteia de viaţă din celulele corpului se stinge, toate eforturile de reanimare sunt inutile, astfel că tot aerul din lume nu mai poate reanima nici măcar o celulă. Aşadar, spiritul este forţa vitală invizibilă, scânteia de viaţă, care menţine vii celulele şi, prin urmare, omul. Această forţă de viaţă este întreţinută prin respiraţie. — Iov 34:14, 15.

Dar numai oamenii au spirit? Biblia ne ajută să tragem o concluzie corectă în acest sens. Înţeleptul rege Solomon a recunoscut că oamenii şi animalele „au aceeaşi suflare [„spirit” în NW, iar în Biblia Ortodoxă „duh”  în ebraică ruach]“ şi a întrebat: „Cine ştie dacă suflarea [„spiritul” în NW, „duhul” în Biblia Ortodoxă, în ebraică ruach] fiilor oamenilor se duce în sus şi dacă suflarea [„spiritul” în NW, „duhul” în Biblia Ortodoxă în ebraică ruach] animalului se duce în jos, în pământ?“ (Eclesiastul 3:19–21). Dacă facem o comparație între Traducerea Lumii Noi, care redă ruach prin „spirit,”Biblia Cornilescu, care redă ruach prin „suflare” și Biblia Ortodoxă care redă ruach prin „duh,” înțelegem foarte bine că în Eclesiastul 3:19,21 ruach nu poate să fie sub nicio formă o persoană individuală și că literalmente „spiritul” care se află în om și în animal nu poate fi o persoană. Aşadar, atât despre animale, cât şi despre oameni se spune că au un spirit. De ce?

Spiritul, sau forţa de viaţă, este asemenea curentului electric invizibil care circulă printr-un aparat. Curentul electric poate fi folosit în diverse scopuri, în funcţie de tipul dispozitivului pe care îl pune în funcţiune. De pildă, cu ajutorul lui, un calorifer electric poate să genereze căldură, un calculator poate să proceseze informaţii, iar un televizor poate să redea imagini şi sunete. Cu toate acestea, curentul electric nu preia niciodată caracteristicile dispozitivului pe care îl activează, ci rămâne pur şi simplu o forţă. În mod asemănător, forţa de viaţă nu preia nici una dintre caracteristicile fiinţei pe care o animă; nu are nici personalitate, nici facultăţi de gândire. Atât oamenii, cât şi animalele „au acelaşi spirit“ (Eclesiastul 3:19, NW). Astfel, când un om moare, spiritul său nu continuă să existe într-o altă lume, ca fiinţă spirituală. Dacă ruach sau „spiritul” ar fi o literalmente o persoană sau un individ aparte, atunci ar înseamnă că atât omul, cât și animalul ar avea în interiorul lor o persoasă, o ființă diferită și distinctă, ceea ce nu ar avea nici un sens!

3) Evrei 1:7- argument că spiritul sfânt este o persoană?

În Evrei 1:7 apostolul Pavel citează din Septuaginta Psalmul 103:4 (care apare în Bibliile nostre în Psalmul 104:4) și care spune:” ὁ ποιῶν τοὺς ἀγγέλους αὐτοῦ πνεύματα καὶ τοὺς λειτουργοὺς αὐτοῦ πῦρ φλέγον.” Vincent spune despre acest verset:”Care îi face pe îngerii săi spirite( ὁ ποιῶν τοὺς ἀγγέλους αὐτοῦ πνεύματα ) Redarea vânturi în loc de spirite este spijinită de Ioan 3:8 și de contextul Psalmului. Πνεῦμα este folosit cu acest sens în limba greacă clasică și în LXX în 1 Regi 18:45; 1 Regi 19:11, 2 Regi 3:17; Iov 1:19 iar în N[oul] T[estament] are sensul de respirație în 2 Tesaloniceni 2:8;Revelația 11:11. În limba ebraică spirit și vânt sunt sinonime. Ideea este în armonie cu gândirea rabinică despre natura schimbătoare a îngerilor. Despre ei se credea că trăiesc numai atât cât slujesc…. ‘Supunerea îngerilor este atât de mare încât trebuie să se supună și la a fi schimbați în elemente.'”-Vincent’s Studies

Faptul de a încerca să se „dovedească” cu ajutorul versetului din Evrei 1:7 că „spiritul este o persoană ca și îngerii,” este la fel de mediocru ca și faptul de a dovedi că vântul și focul sunt persoane, deoarece îngerii, care sunt persoane pot fi făcuți foc sau vânt! Cuvântul original pentru spirit poate însemna „vânt” sau „forță activă.” În Evrei 1:7 și în Psalmul 104:4 Dumnezeu ne spune că îngerii lui sunt forțe spirituale sau forțe puternice în serviciul Lui. El îi poate folosi și ca „o flacără de foc” sau „ca un foc devorator” atunci când îi folosește pentru a duce la îndeplinire judecățile lui arzătoare! Evrei 1:7 dovedește că sensul de bază pentru pneuma/spirit este de „vânt,” și prin urmare spiritul nu poate fi o persoană, la fel cum vântul nu este o persoană.

În Ioan 3:6, 8 apare pneuma de patru ori! Biblia Cornilescu redă astfel aceste versete:” Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh [în greacă Πνεύματος/ Pneumatos care provine din pneûma]este duh.[în greacă pneûma]Vântul* [ în greacă pneûma]suflă [în greacă pnéō din care provine pneûma conform dicționarului lui Strong G4154]încotro vrea [apare personalizat vântul ca având voință proprie] şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”[în greacă Πνεύματος/Pneumatos care provine din pneûma] Verbul grecesc pnéō, din care derivă substantivul grecesc pneûma este folosit în exclusivitate în NT cu privire la „vânt/-uri” în cel mai literal sens posibil în: Matei 7:25,27; Luca 12:55; Ioan 3:8 (apare spirit în greacă și este tradus o dată „Vântul” de către Cornilescu) Ioan 6:18; Revelația 7:1 și Faptele 27:40! Așadar, verbul pnéō, din care provine substantivul neutru grecesc pentru spirit, este folosit exclusiv pentru vânt în cel mai literal mod posibil în NT! Prin urmare este foarte clar că în mod literal și pneûma, se referă la ceva nu la cineva, cu excepția cazurilor în care face referire la ființele spirituale!

Acest lucru este foarte clar explicat de profesorul de limbă greacă catalan Joan F.Mira care spune următoarele despre redarea hagion pneuma(spirit sfânt) din Noul Testament:”Când citim în versiunile canonice și tradiționale … spirit sfânt el[vorbitorul nativ al limbii grecești koine] citea „suflare sfântă”(permite-mi să fac acum o paranteză importantă: Acel cititor din secolul al II-lea și al III-lea nici nu își putea imagina că această suflare, aerul sau spiritul acest pneuma ar fi fost o persoană divină diferită și independentă de Tatăl și de Fiul deoarece această lectură sau interpretare are sens exclusiv în contextul unei dogme, cel al Trinității, care la acea vreme nu exista încă deoarece Spiritul Sfânt este produsul teologiei secolelor următoare);”-Evangelis  de Marc, Mateu, Lluc i Joan, amb els Fets dels Apòstols, la Carta de Pau als Romans i el llibre de l’Apocalipsi  Versió nova del grec de Joan F. Mira, Proa, 2004. Se poate verifica aici

Isaac Newton (cca 1642-1727 e.n.) ne spune despre ” unii din biserica latină care au încercat să dovedească dumnezeirea Spiritului Sfânt și care au introdus propoziția „quia Deus spiritus est,” [la sfârșitul versetului din Ioan 3:6 și înseamnă „deoarece spiritul este Dumnezeu”] în conversația dintre Isus și Nicodim, în cărțile congregației lor adresate publicului…. Această propoziție lipsește din toate manuscrisele grecești disponibile până în zilele noastre și din toate versiunile antice și moderne. Acesta este motivul pentru care latinilor …. le-a fost rușine să mai continue să introducă această propoziție în cărțile lor…”-“Two Notable Corruptions of Scripture” (Part 4: ff. 70-83) by Isaac NewtonSource: Ms. 361(4), ff. 70-83, New College Library, Oxford. Ambrosie a citat din astfel de cărți și îi acuza pe arieni că au falsificat Biblia, deoarece ei nu aveau această alterare a textului biblic! Așadar trinitarienii nu au avut scrupule și au falsificat Biblia, pentru a avea argumente în favoarea invenției nebiblice că spiritul este Dumnezeu, după care i-au acuzat pe arieni că ei au falsificat Biblia!

De ce afirmăm că trinitarienii au falsificat Ioan 3:6, în cărțile lor în limba latină? Să examinăm mărturia celor mai vechi manuscrise ale Evangheliei lui Ioan de care dispunem!

Ioan 3:6 – P66 (cca 200 e.n.) textul în limba greacă : „…ΤΟ ΓΕΓΕΝΝΗΜΕΝΟΝ ΕΚ ΤΗΣ ΣΑΡΚΟΣ ΣΑΡΞ ΕΣΤΙΝ ΚΑΙ ΤΟ ΓΕΓΕΝΝΗΜΕΝΟΝ ΕΚ ΤΟΥ ΠΝΣ ΠΝΕΥΜΑ ΕΣΤΙΝ…”

Textul la Ioan 3:6 începe pe a treaia linie de jos. „Spirit” este prescurtarea în limba greacă ΠΝΣ a cuvântului ΠΝΕΥΜΑΤΟΣ care apare mărit mai jos!

Ioan 3:6 -P75(cca 200-250) textul în limba greacă:” … ΤΟ ΓΕΓΕΝΝΗΜΕΝΟΝ ΕΚ ΤΗΣ ΣΑΡΚΟΣ ΣΑΡΞ ΕΣΤΙΝ ΚΑΙ ΤΟ ΓΕΓΕΝΝΗΜΕΝΟΝ ΕΚ ΤΟΥ ΠΝΣ ΠΝΑ ΕΣΤΙΝ…”

Textul din Ioan 3:6 începe pe linia a douăsprezecea începând de jos. „Spirit” este prescurtat de două ori în limba greacă prin ΠΝΣ ΠΝΑ pentru cuvintele ΠΝΕΥΜΑΤΟΣ ΠΝΕΥΜΑ. Ioan 3:3-19 poate fi văzut în papirusul P75 mai jos.

ΚΑΤΑ ΙΩΑΝΝΗΝ 3:6 Greek NT: Westcott/Hort with Diacritics
τὸ γεγεννημένον ἐκ τῆς σαρκὸς σάρξ ἐστιν καὶ τὸ γεγεννημένον ἐκ τοῦ πνεύματος πνεῦμα ἐστιν.

ΚΑΤΑ ΙΩΑΝΝΗΝ 3:6 Greek NT: Greek Orthodox Church
τὸ γεγεννημένον ἐκ τῆς σαρκὸς σάρξ ἐστιν, καὶ τὸ γεγεννημένον ἐκ τοῦ Πνεύματος πνεῦμά ἐστι.

ΚΑΤΑ ΙΩΑΝΝΗΝ 3:6 Greek NT: Tischendorf 8th Ed. with Diacritics
τὸ γεγεννημένον ἐκ τῆς σαρκὸς σάρξ ἐστιν, καὶ τὸ γεγεννημένον ἐκ τοῦ πνεύματος πνεῦμά ἐστιν.

ΚΑΤΑ ΙΩΑΝΝΗΝ 3:6 Greek NT: Stephanus Textus Receptus (1550, with accents)
τὸ γεγεννημένον ἐκ τῆς σαρκὸς σάρξ ἐστιν καὶ τὸ γεγεννημένον ἐκ τοῦ πνεύματος πνεῦμά ἐστιν

ΚΑΤΑ ΙΩΑΝΝΗΝ 3:6 Greek NT: Byzantine/Majority Text (2000)
το γεγεννημενον εκ της σαρκος σαρξ εστιν και το γεγεννημενον εκ του πνευματος πνευμα εστιν

ΚΑΤΑ ΙΩΑΝΝΗΝ 3:6 Greek NT: Textus Receptus (1894)
το γεγεννημενον εκ της σαρκος σαρξ εστιν και το γεγεννημενον εκ του πνευματος πνευμα εστιν

John 3:6 Hebrew Bibleהנולד מן הבשר בשר הוא והנולד מן הרוח רוח הוא׃

John 3:6 Aramaic NT: Peshittaܡܕܡ ܕܝܠܝܕ ܡܢ ܒܤܪܐ ܒܤܪܐ ܗܘ ܘܡܕܡ ܕܝܠܝܕ ܡܢ ܪܘܚܐ ܪܘܚܐ ܗܘ ܀

Latin: Biblia Sacra Vulgata
quod natum est ex carne caro est et quod natum est ex Spiritu spiritus est

(Bohairic): ⲡⲓⲙⲓⲥⲓ ⳿ⲉⲃⲟⲗ ϧⲉⲛ ⳿ⲧⲥⲁⲣⲝ ⲟⲩⲥⲁⲣⲝ ⲡⲉ ⲡⲓⲙⲓⲥⲓ ⳿ⲉⲃⲟⲗ ϧⲉⲛ ⲡⲓⲡ͞ⲛⲁ̅ ⲟⲩⲡ͞ⲛⲁ̅ ⲡⲉ.

(Coptic NT Northern Dialect-English): “…That which is born (lit. the birth) of (the) flesh is flesh: that which is born (lit. the birth) of the Spirit is spirit…”

(Coptic NT Southern Dialect-English): “…That which was begotten out of the flesh is [a] flesh, and that which was begotten out of the spirit is [a] spirit…”
După cum se poate vedea mai sus în manuscrisele vechi care conțin Ioan 3:6 și primele versiuni ale NT nu apare alterarea din Ioan 3:6 introdusă de unii trinitarieni latini ca să aibă un argument biblic că spiritul sfânt este Dumnezeu!
Primul scriitor despre care știm că îl numește „Dumnezeu” pe spiritul sfânt este Tertulian (cca 145-225 e.n.) care DUPĂ ce a devenit montanist, adept al unei secte religioase înființate de Montanus, a folosit cuvântul „trinitas”, „trinitate.” MONTANUS A PRETINS A FI EL ÎNSUȘI „MÂNGÂIETORUL” sau „SPIRITUL SFÂNT”(la fel ca și Simion Magul și alții ) și că revelațiile lui le depășeau pe cele primite de apostoli și de însuși Cristos! O altă caracteristică a membrilor sectei lui Montanus era comportamentul frenetic și vorbirea în limbi!
Tertulian citează corect Ioan 3:6 după care adaugă interpretarea, fără îndoială obținută din revelația demonică montanistă, și comentează adăugându-i versetului în limba latină „quia Deus spiritus est, et De deo natus est,” „deoarece Dumnezeu este spirit, și El a fost născut din Dumnezeu.”
Tertulian este primul creștin nominal care numește spiritul sfânt „Dumnezeu” și în scrierile sale care reflectă interpretarea montanistă ca De Carne Christi și Adv. Praxaes pe care le voi cita mai jos face referire la Montanus ca fiind EL ÎNSUȘI SPIRITUL SFÂNT! După Tertulian, din câte știu eu, timp de aproape 200 de ani niciun scriitor creștin nu a mai numit spiritul sfânt „Dumnezeu”!

Mai târziu această falsificare a fost corectată, dar așa cum a observat Isaac Newton, această alterare a lui Ioan 3:6 nu era altceva decât o falsificare lipsită de scrupule pentru a sprijini o doctrină falsă, Trinitatea, și era una dintre multe alte alterări ale textului biblic care aveau același scop! Poate fi adevărată o doctrină bazată pe interpretările sectare și demonice ale lui Montanus și care a dus la falsificarea textului sacru al Bibliei? ÎN IOAN 3:8 „VÂNTUL”/”PNEUMA” APARE PERSONIFICAT CA AVÂND VOINȚĂ PROPRIE! AR FI CORECT SĂ NE FOLOSIM DE ACEST VERSET PENTRU A DOVEDI CĂ VÂNTUL ESTE O PERSOANĂ DEOARECE NUMAI O PERSOANĂ „SUFLĂ UNDE VREA”? Vi se pare potrivit ca o parte a revelațiilor lui Montanus să fie mai târziu considerată creștinism adevărat? Isaac Newton explică și falsificarea în latină a versetului din Filipeni 3:3 cu scopul de „a dovedi dumnezeirea și închinarea la Spiritul Sfânt… Dar în cartea sa Spiritu sancto lib. 2 c. 6 pentru a aduce argumente în favoarea închinării la Spiritul Sfânt el[Ambrosie]citează o altă citire: Qui,spiritu Deo servimus: care ne închinăm Spiritului Dumnezeu.” Aceste explicații ale lui Isaac Newton pot fi verificate aici.

Din Ioan 3:6,8 se poate înțelege clar că „spiritul” este literalmente un lucru, care asemenea vântului, despre care se spune că are voință proprie (versetul 8 „suflă unde vrea”), este personalizat: adică este folosit un procedeu stilistic „(Despre animale, fenomene, lucruri) Care este reprezentat sub înfățișarea sau cu însușirile unei persoane.”-DEX

Ce putem spune despre argumentele biblice în favoarea ideii că „Duhul Sfânt este o persoană”?

„Prototipul de argumente folosite pentru a demonstra ‘divinitatea completă’ a lui Isus Cristos și a Spiritului Sfânt se dezvoltă în felul următor:

1. S a făcut acțiunea A.
2. Pentru orice x, dacă x face acțiunea A, x este complet divin.
3. De aceea, S este complet divin.

De exemplu A = pronunțarea iertării păcatelor, faptul de a primi închinare, învierea morților, faptul de a spune „Înaintea lui Avraam, Eu sunt,” crearea cosmosului.

1. Biblia aplică titlul sau descrierea „F” lui S.
2. Pentru orice x, dacă Biblia îi atribuie lui x titlul „F”, atunci x este complet divin.
3. De aceea, S este complet divin.

De exemplu F = primul și ultimul, un dumnezeu, Dumnezeu, salvatorul nostru.

1. S este o calitate Q.
2. Pentru orice x, dacă x are calitatea Q, atunci x este complet divin.
3. S este complet divin.

De exemplu Q = fără păcat, puterea de a face miracole, ceva în numele căruia creștinii trebuie să fie botezați.

În timp ce astfel de argumente sunt valabile din punct de vedere deductibil, ele admit o ambiguitate crucială: Ce se înțelege prin „complet divin”? Până când acest lucru nu este clarificat, nu este clar în favoarea cărei teorii trinitariene se aduc argumente. Faptul că o persoană este „complet divină,” ar putea, după diferitele teorii trinitariene, echivala cu: a fi constituit din materie asemănătoare naturii divine, a fi identic cu Dumnezeu, a avea aceeași gândire cu Dumnezeu, a fi o modalitate prin care se asociază cu Dumnezeu sau cu lumea și lista poate continua. Mai mult, statutul epistemic al celei dea doua premise a fiecărui argument depinde de ceea ce înseamnă „divin.”…

O altă formă de argumentare este aceasta:

1. Pasajul E este o profeție adevărată care spune că Dumnezeul lui Israel, Iahve, va face acțiunea A.
2. Pasajul F susține cu adevărat că profeția din E a fost îndeplinită în viața lui Isus Cristos.
3. De aceea, Isus Cristos este Iahveh, Dumnezeul lui Israel.

Oponenții răspund că acest argument nu este valid: este posibil ca premisele să fie adevărate, chiar dacă concluzia este falsă. Chiar dacă despre profeția „George W. Bush va cuceri Irakul” se poate spune că a fost îndeplinită de generalul Smith, acest lucru nu înseamnă că Bush și Smith sunt una și aceeași persoană. În mod asemănător, Iahveh acționează prin slujitorul Său Isus. Un alt dezavantaj al acestui argument este că deși el este convingător, concluzia este nedorită. Dacă Isus și Dumnezeu sunt (din punct de vedere numeric) identici, și mai adăugăm că Tatăl este ” complet divin” în același sens, de exemplu Tatăl este identic din punct de vedere numeric cu Dumnezeu, atunci în mod logic ajungem la concluzia că Isus este într-adevăr (din punct de vedere numeric identic) cu Tatăl. Și totuși, după cum ar afirma orice trinitarian, anumite lucruri sunt adevărate despre unul, dar nu și despre celălalt. Acesta este motivul pentru care aproape majoritatea teoriilor trinitariene refuză să îl identifice pe Dumnezeu cu doar una dintre persoane….

Procesul tradițional în favoarea divinității lui Isus și a Spiritului Sfânt poate fi explicat cel mai bine nu ca fiind o colecție de argumente deductive, ci mai degrabă ca o deducție a celei mai bune explicații, o încercare de a deduce care sunt explicațiile cele mai bune la toate textele biblice luate în ansamblu. Totuși în această încercare explicațiile alternative sunt rareori analizate în orice detaliu, și cu atât mai puțin să fie dovedite că sunt inferioare.”-Stanford Encyclopedia of Philosophy

Sunt valabile argumetele biblice aduse de Florin Lăiu pentru a susține ideea că spiritul sfânt este o persoană?

Florin Lăiu aduce următoarele argumente în favoarea teoriei că spiritul sfânt este o persoană:

de ce se afirmă că Duhul vorbeşte ?
„Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă….” (1Ti 4:1 CNS)
Deaceea, cum zice Duhul Sfânt: ,,Astăzi, dacă auziţi glasul Lui (Ev 3:7)
Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce
[Duhul] a zis: (Ev 10:15 ) ,Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul…” (Ev 10:15-16)
„Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Christos, care era în ei, când Acesta vestea ” (1 Pt 1:11)
„Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.” (1Jn 5:6)
„Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul” (Rev 2:7.11.17.29; 3: 6.13.22)
„ ’Da’, zice Duhul” (Rev 14:13);  „Şi Duhul şi Mireasa zic: ’Vino!’”  (Rev 22:17)
„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (In 14:26)

În 1 Timotei 4:1 apare verbul légō iar în Romani 3:19 lego și laleo sunt folosite cu privire la Lege:” Noi știm însă că toate lucrurile pe care le spune [lego]Legea le spune[laleo] celor ce sunt sub Lege.” În 1 Corinteni 14:34 se folosește din nou lego cu privire la Lege:” spune [lego] și Legea.” Dacă îi aplicăm aceeași explicație acestui verb folisit în Romani 3:19 și în 1 Cor. 14:34 cu privire la Lege pe care i-o aplică Florin Lăiu în 1 Timotei 4:1, unde este folosit cu privire la spiritul sfânt, atunci în mod obligatoriu ajungem la concluzia greșită că: „deoarece Legea ‘spune’ în mod sigur este o persoană.” În Evrei 3:7 apare folosit légō : „despre un mesaj scris, de exemplu 2 Corinteni 8:8,” (Vine) deoarece este citat un pasaj din Psalmii 95:7,8 care a fost scris sub inspirația spiritului sfânt al lui Dumnezeu.(2 Samuel 23:2; Faptele 1:16). Așadar spiritul sfânt „zice” sau „vorbește” deoarece stă scris în Scripturile inspirate de Dumnezeu cu ajutorul forței Sale active, nu „zice” pentru că ar fi o persoană! Spiritul sfânt „depune mărturie” [în greacă martyréō] în Evrei 10:15,16 despre „ceea ce a zis”[ în greacă eréō] Iehova prin intermediul profetului Său inspirat Ieremia! (Ieremia 31:33) Faptul că spiritul sfânt „depune mărturie” nu poate fi folosit ca argument că este o persoană, deoarece în 1 Ioan 5:6-8 se spune: „Și spiritul este cel care depune mărturie[martyréō], pentru că spiritul este adevărul. 7 Căci sunt trei care depun mărturie[martyréō]: 8 spiritul, apa și sângele, iar aceștia trei sunt în armonie.” Florin Lăiu preferă să scoată din context versetul din 1 Ioan 5:6 și să folosească argumentul lipsit de bază că doar o persoană poate depune mărturie! Tocmai următoarele versete 1 Ioan 5:7,8 clarifică faptul că nici spiritul, nici apa și nici sângele nu sunt persoane, chiar dacă „depun mărturie,” deoarece lucrurile menționate sunt personificate, adică se folosește o figură de stil după care unor lucruri le sunt atribuite însușiri umane, însă spiritul, apa și sângele vor continua să rămână lucruri! Nu ar trebui să permitem ca această figură de stil, personificarea, să ne inducă în eroare și să înțelegem că „spiritul, apa si sângele” sunt persoane!

„10 Cu privire la această salvare, profeții care au profețit despre bunătatea nemeritată care vă era rezervată au căutat cu stăruință și au făcut cercetări atente.11 Ei cercetau spre care timp sau spre ce fel de timp arăta [în greacă dēlóō] spiritul care era în ei cu privire la Cristos#, când depunea mărturie [ în greacă promartýromai] dinainte despre suferințele rezervate lui Cristos și despre gloriile care urmau după acestea. „-1 Petru 1:10,11[# în NWT cu Referințe (engl.)apare nota „Sau, ‘le indica spiritul lui Cristos care era în ei.'”]

Cuvântul dēlóō tradus prin „arăta” în 1 Petru 1:11 are ca „sinonime δηλόω, ἐμφανίζω: ἐμπηανίζω, a face clar privirii, a face vizibil, δηλόω a reda în mod limpede pentru minte, revelații care arată rolul sau sugerând deducții; prin urmare, în special tipic dezvăluirilor profetice tipice sau a altor informații supranaturale… Evrei 9:8″-Thayer

Faptul că profeții faceau investigații, sau cercetări asidue și continue pentru a obține detalii despre perioada de timp în care urma să apară Mesia, și că au primit aceste profeții sub inspirație de la Dumnezeu prin spiritul Său, nu poate fi folosit ca o dovadă că „spiritul este o persoană!” În Efeseni 4:4 se spune în mod clar că „este un singur spirit,” iar traducerea „spiritul lui Cristos” nu vrea să spună că Isus este Iehova, sau că spiritul lui Cristos este diferit de spiritul sfânt de la Iehova! Spiritul folosit de Iehova ia diferite nume și funcții, însă continuă să fie unul și același și uneori este numit după funcțiile sale când: este asociat cu înțelepciunea este numit „spirit de înțelepciune” (Ex. 28:3; Deut. 34:9; Ef. 1:17), este asociat cu bunătatea nemeritată este numit „spiritul bunătății nemeritate” (Zah. 12:10; Ev. 10:29), este pus în legătură cu gloria este numit „spiritul gloriei” (1 Petru 4:14), când este asociat cu adoptarea creștinilor unși la viață cerească este numit „spiritul de adopție” (Rom. 8:15), este asociat cu revelarea adevărului este numit „spiritul adevărului” (Ioan 14:17; 16:13), are legătură cu puterea pe care i-a conferit-o profetului Ilie se numește „spiritul lui Ilie” (2Regi 2:15). Toate aceste denumiri fac referire la unul și același spirit sfânt pe care Dumnezeu l-a folosit în diferite moduri! Când Petru face referire la „spiritul lui Cristos” nu se referă la altceva decât la faptul că spiritul trimis de Iehova, sau forța activă a Tatălui, i-a inspirat pe profeți să rostească și să scrie profeții cu privire la Cristos, sau „unsul” lui Iehova! Isaia 61:1,2 compară cu Luca 4:17-19.

Dar ce putem spune despre versetele din Revelația 2:7,11,17,29; 3: 6,13,22; 14:13; 22:17 în care se afirmă că spiritul sfânt „spune”? Dacă spiritul sfânt „spune” este logic să credem că acest lucru este un argument în favoarea faptului că ar fi o persoană deoarece numai persoanele pot „spune”?

În toate aceste versete apare verbul grecesc légō care apare și în Luca 2:24: „și ca să ofere o jertfă așa cum se spune în legea lui Iehova: „O pereche de turturele sau doi pui de porumbel domestic“. Putem trage concluzia că dacă legea lui Dumnezeu „spune” este o persoană, deoarece numai persoanele vorbesc? Dar dovedește faptul că este citat ceea ce „spune” spiritul sfânt, că acesta este o persoană? Dacă așa ar fi în toate cazurile atunci și oasele din Psalmul 35:10 în mod obligatoriu trebuie să fie persoane deoarece: „Toate oasele mele vor zice: „Doamne, cine* poate, ca Tine, să scape pe cel nenorocit de unul mai tare decât el, pe cel nenorocit şi sărac de cel ce-l jefuieşte?”(Biblia Cornilescu) În Septuaginta apare verbul légō iar ocurențe din Septuaginta și din Noul Testament ale acestui verb pot fi verificate aici.

În Iov 38:35 este folosit în Septuaginta același verb légō cu privire la ceea ce spun fulgerele și în Biblia Cornilescu apar citate cuvintele rostite de fulgere folosindu-se ghilimele: „Poţi tu să arunci fulgerele ca să plece? Îţi zic[légō în LXX] ele: ‘Iată-ne’?” După logica argumentației trinitariene fulgerele în mod obligatoriu trebuie să fie persoane deoarece „zic” și este citat ceea ce spun ele! Evident că această concluzie este falsă!

În Ezechiel 26:2 orașul Tir vorbește: ” „Fiu al omului, pentru că Tirul a zis[ în LXX apare verbul légō ] împotriva Ierusalimului: «Aha! A fost zdrobit, el, poarta popoarelor! Se vor întoarce spre mine. Mă voi umple de bogății — el a fost devastat»”

În Proverbele 8:1, 3-4 înțelepciunea „strigă” și „strigă cu putere” iar în Proverbele 9:4, 5: „[înțelepciunea] le-a zis: [în LXX apare verbul légō ] 5 „Veniți, hrăniți-vă din pâinea mea și beți din vinul pe care l-am amestecat!” Alte versete în care poate fi comparată personificarea spiritului sfânt cu multele atribute ale înțelepciunii sunt: Prov. 1:23, 25, 26; și 8:4, 6, 13, 17, 20!

Dacă Florin Lăiu crede că ne-a dovedit personalitatea spiritului sfânt cu versetele din Revelația menționate mai sus, în care apare în grecă verbul légō iar în unele este urmat de ghilimelele care indică un citat, atunci și eu am dovedit în aceeași măsură ca și dânsul personalitatea legii, a oaselor, a fulgerelor, a orașului Tir și a înțelepciunii, deoarece în traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, Septuaginta, se folosește același verb légō cu privire la aceste lucruri, care sunt personalizate, iar multe traduceri redau ceea ce „zic” ele folosind ghilimelele specifice unui citat! Este foarte clar că Florin Lăiu interpretează greșit versetele în care spiritul sfânt este personalizat, adică se vorbește despre un lucru ca și cum ar fi o persoană, ca argumente că forța activă a lui Dumnezeu este o persoană!

Dar ce putem spune despre faptul că în Ioan 14:26 se spune despre „mângâietorul”[în greacă paráklētos] adică spiritul sfânt că „vă va învăța toate lucrurile și vă va reaminti tot” ceea ce a predat Isus?

În limba greacă cuvântul paráklētos are genul gramatical masculin și după opinia trinitarienilor acest lucru dovedește că este vorba despre o persoană!

Daniel B. Wallace a prezentat o analiză foarte detaliată a acestor „argumente” gramaticale, folosite de adepții doctrinei Trinității în Bulletin for Biblical Research 13.1 (2003) pg. 97-125 intitulată Greek Grammar and the Personality of the Holy Spirit (Gramatica limbii grecești și personalitatea Spiritului Sfânt). Această excelentă analiză de 29 de pagini poate fi descărcată în format pdf. mai jos.

El își începe analiza astfel: „[pentru apărarea personalității Spiritului] au fost aduse două categorii de texte pentru a sprijini această presupunere: pasaje care au legătură cu genul gramatical, și pasaje care implică noțiunile de operare. … Eu cred că această apărare gramaticală a personalității Spiritului are un fundament slab. Dacă într-adevăr acest fundament nu este valid, atunci folosirea lui în apărarea unei pneumatologii superioare, nu numai că îi discreditează pe apologeții trinitarieni, dar ar putea și să ascundă pneumatologia care este în armonie cu NT…. Primele două pasaje Ioan 14:26 și 15:26 pot fi analizate împreună. În ambele pasaje πνεῦμα [pneûma=spirit] este apozițional [care ține de o apoziție=Atribut, de obicei substantiv, care se află pe același plan cu cuvântul determinat (de obicei în cazul nominativ)] unui substantiv masculin, în loc să fie subiectul verbului. Astfel, genul lui ἐκεῖνος [ekeīnos, pronumele ‘el’] nu are nicio legătură cu genul natural al lui πνεῦμα. Antecedentul lui ἐκεῖνος în fiecare caz este παράκλητος [paráklētos=ajutorul sau mângâietorul, substantiv masculin], nu πνεῦμα. …

… Din fiecare diagramă a acestor versete ar trebui să fie evident că în aceste două versete pronumele demonstrativ masculin ἐκεῖνος [el] are legătură cu ὁ[ho] παράκλητος [paráklētos=ajutorul/mângâietorul], nu cu τὸ[to] πνεῦμα [pneûma=spiritul]. În Ioan 14:26 propoziția substantivală- „Spiritul Sfânt pe care Tatăl îl va trimite în numele meu”- este în apoziție cu ὁ Παράκλητος [ajutorul/mângâietorul]. De unde știm că τὸ[to] πνεῦμα [pneûma=spiritul] este în apoziție în loc de ὁ Παράκλητος [ajutorul/mângâietorul]? Deoarece acest cuvânt apare după ὁ Παράκλητος [ajutorul][n.25] Apozițiile au rutinariamente un rol clarificator și din acest motiv, în mod obișnuit, apar după substantivul pe care îl clarifică. Propoziția apozitivă poate fi considerată aici ca fiind între paranteze: „Mângâietorul (Spiritul Sfânt pe care [ὃ] Tatăl îl va trimite în numele meu) vă va învăța toate lucrurile …” Mai mult, propozițiile apozitive pot fi în mod obișnuit eliminate dintr-o propoziție, fără a distruge structura acelei propoziții. În cazul de față, propoziția poate fi înțeleasă foarte bine astfel: „Mângâietorul vă va învăța toate lucrurile și vă va aminti tot ceea ce v-am spus.” Regulile de acord pretind ca să fie folosit ἐκεῖνος [el] în loc de ἐκεῖνο, deoarece antecedentul adevărat este παράκλητος [paráklētos=ajutorul/mângâietorul]. Din acest motiv, acest verset ar trebui să fie tăiat de pe lista versetelor care argumentează în mod filologic personalitatea Spiritului Sfânt. {Nota 26: În mod corect este omis de către Robertson, Grammar 706: „Ioan 14:26… articolul ὁ are același gen gramatical ca și πνεῦμα [pneûma=spirit]. Totuși, ἐκεῖνος [el] trece peste πνεῦμα [pneûma=spirit] și se întoarce la genul lui παράκλητος [paráklētos=ajutorul/mângâietorul].”}

În [Ioan] 15:26 situația este asemănătoare: propoziția apozitivă care începe cu τὸ[to] πνεῦμα [pneûma=spiritul] este așezată între paranteze: „Când va veni Mâgâietorul [sau ajutorul] (Spiritul adevărului care provine de la Tatăl), el va depune mărturie despre mine.” Această propoziție apozitivă poate fi eliminată fără a afecta structura propoziției: „Când vine Mângâietorul[ sau ajutorul], el (ἐκεῖνος) va depune mărturie despre mine.” Deși Morris, bazându-se pe apropiere [n.27], susține că πνεῦμα [pneûma=spiritul] este antecedentul pentru ἐκεῖνος [el], acesta nu este un argument potrivit atât pentru că παράκλητος [paráklētos=ajutorul/mângâietorul] se acordă în gen cu ἐκεῖνος, cât și pentru că πνεῦμα [pneûma=spirit] este apozițional, în loc să fie subiectul propoziției. Mayer argumentează astfel: „Faptul că referentul care nu este în acord, și care se află cu câteva cuvinte mai aproape în text, ar trebui să fie ales dincolo de substantivul care se acordează exact și oferă un înțeles la fel de bun, este aproape imposibil. Referenții pronominali sub nicio formă nu trebuie să fie substantivul cel mai apropiat…. Este dificil să evităm prezumția că teologia a influențat pe nedrept (probabil în mod inconștient) analiza gramaticală a acestui verset (precum și a altor versete încurcate).” [Nota 28: Mayes, Pronominal Referents, 27.] Dacă îi aplicăm lui Ioan 6:71 principiul apropierii, rezultatul ar fi că Isus, nu Iuda, a fost trădătorul Domnului (οὗτος γὰρ ἔμελλεν παραδιδόναι αὐτόν, εἷς ἐκ τῶν δώδεκα) [” pentru că el avea să-l trădeze, unul dintre cei doisprezece.”)![29] Pe lângă aceasta, motivul pentru care este folosit pleonastic pronumele masculin este acela că el este rezumativ, și în acest fel se urmărește întoarcerea la substantivul masculin παράκλητος [paráklētos=ajutorul/mângâietorul]…. Astfel, [înțelesul corect este] contrar opiniei că în Ioan 14:26 și 15:26 apropierea dintre πνεῦμα [pneûma=spirit] față de ἐκεῖνος [el] demonstrează personalitatea Spiritului, deoarece πνεῦμα este apozițional și devine lipsit de legătură față de genul pronumelui…. Faptul că πνεῦμα este în apoziție și nu παράκλητος face ce argumentul filologic din aceste două versete să fie fără valoare.” (Pg. 104-8 din analiza sus menționată a lui Wallace)

Nota de studiu din ediția de studiu a Traducerii lumii noi, engl., spune despre Ioan 14:16: „Ajutor: sau „Mângâietor, încurajator, avocat.” Cuvântul redat ca „ajutor” (pa·raʹkle·tos) este folosit în Biblie atât pentru a descrie rolurile spiritului sfânt (Ioa 14:16, 26; 15:26; 16:7), cât și pe cele ale lui Isus (1Ioa 2:1). Acest cuvânt ar putea fi redat literalmente ca: „unul chemat lângă cineva” pentru a oferi ajutor. Atunci când Isus a vorbit despre spiritul sfânt, o forță impersonală, ca: ‘învățând,’ ‘depunând mărturie,’ ‘aducând dovezi,’ ‘călăuzind,’ ‘vorbind,’ ‘auzind,’ și ‘primind’ (Ioa 14:26; 15:26; 16:7-15), a folosit o figură de stil numită personificare, adică, a făcut referire la ceva impersonal sau lipsit de viață ca și cum ar fi o persoană vie. În Scripturi nu este neobișnuit să se vorbească despre ceva care în realitate nu este o persoană folosind personificarea. Unele exemple de acest fel sunt: înțelepciunea, moartea, păcatul, și bunătatea nemeritată. (Mt 11:19; Lu 7:35; Ro 5:14, 17, 21; 6:12; 7:8-11) Este clar că niciuna dintre aceste lucruri nu este o persoană reală. Spiritul lui Dumnezeu este adesea menționat împreună cu alte forțe impersonale sau lucruri, oferind sprijin suplimentar faptului că spiritul nu este o persoană. (Mt 3:11; Fp 6:3,5; 13:52; 2Cor 6:4-8; Ef 5:18) Unii susțin că folosirea pronumelor masculine din limba greacă atunci când se face referire la acest „ajutor” demonstrează că spiritul sfânt este o persoană. (Ioa 14:26) Totuși, gramatica limbii grecești pretinde să se folosească pronumele masculine atunci când este descrisă activitatea „ajutorului,” deoarece cuvântul „ajutor” este la genul masculin. (Ioa 16:7,8, 13, 14) Pe de altă parte, atunci când este folosit cuvântul neutru din limba greacă pentru „spirit” (pneuʹma) sunt folosite pronumele neutre. -Vezi nota de studiu la Ioa 14:17.”

Era folosit parakletos, de către evreii din secolul I, pentru a face referire și la lucruri?

Eruditul trinitarian și traducătorul Bibliei William Barclay spune următoarele: „În special evreii au adoptat cuvântul [parakletos] … Rabinii aveau această zicală cu privire la ceea ce se va întâmpla în ziua judecății lui Dumnezeu: ‘Omul care respectă una dintre poruncile Legii și-a găsit un parakletos; Omul care încalcă una dintre poruncile Legii și-a găsit un acuzator.’ Ei spun: ‘Dacă un om este chemat la judecată pentru a primi pedeapsa capitală el are nevoie de parakletoi (pluralul cuvântului) puternici pentru a-l salva. Căința și faptele bune sunt parakletoi lui în judecata lui Dumnezeu. ‘Toate faptele de dreptate și bunătatea pe care le-a înfăptuit un israelit în această lume sunt o mare pace și niște mari parakletoi între el și tatăl său din ceruri.’ Ei spun că jertfa pentru păcat este parakletos omului înaintea lui Dumnezeu.”- The Letters of John and Jude, The Westminster Press, 1976, pg. 37.

Este clar că lucrurile pot fi numite paracletes.

Există lucrări de referință care nu sunt publicate de Martorii lui Iehova și în care să se afirme că spiritul sfânt este personificat în Biblie?